Bateria Tirpitz (partea a III-a)

A trecut mai bine de jumatate de an de cand am rezentat ultimele materiale despre bateria de artilerie germana Tirpitz. Daca in articolele precedente ne-am bazat pe munca de teren, pe marturii fotografice a ceea ce a ramas din fosta baterie de coasta, de aceasta data ne vom axa pe analiza documentelor, a informatiilor. Trebuie mentionat ca obtinerea documentelor s-a dovedit o incercare mai dificila chiar decat explorarea si identificarea buncarului Tirpitz si a constructiilor anexe. Documentele oficiale sunt extrem de rare, iar accesul in arhivele Armatei este strict reglementat. Fara indoiala ca au existat vrafuri de dosare ce faceau referire sau analizau in detaliu existenta bateriei germane de coasta, face parte din procedurile standard militare; din pacate, dupa razboi, glorioasa Armata Rosie “eliberatoare” a mutat toata arhiva militara a Romaniei la Chisinau, unde a putut-o cenzura in voie. La Bucuresti s-a intors apoi doar “ceea ce trebuia”. Era inceputul falsificarii istoriei.

In aceste luni am reusit sa adun un adevarat mozaic de articole, pasaje din carti dedicate armatei romane, fotografii, ba chiar si documente clasificate “Top Secret”. O luna intreaga am dedicat proiectarii releveului buncarului Tirpitz. Fortificatia a fost masurata in cele mai mici detalii, iar releveul exprima imaginea sa exacta in termeni arhitecturali. Lucrarea  respecta la milimetru toate dimensiunile, proportiile, unghiurile si pozitionarea buncarului real, aflat pe campul de la Lazu; ca atare, se constituie intr-un instrument util profesionistilor sau, pentru pasionati, in crearea unor machete la scara.

Meine damen und herren, Tirpitz Constanta, partea a III-a.

tirpitz_field_pano

O serie de imagini panoramice, menite sa va integreze in atmosfera buncarului bateriei Tirpitz. Pentru o galerie de imagini mai detaliata a fortificatiei puteti consulta articolele precedente, in acest moment facem doar punerea in scena, o acomodare cu “lebensraum” – cu spatiul vital al fostei baterii de artilerie germane.

tirpitz_bunker_pano

70 de ani au trecut peste aceste ziduri fara a lasa urme foarte pregnante. Au supravietuit regimului nazist, celui comunist, germanilor, rusilor, romanilor…

In schimb, “vizitatorii” recenti ai bateriei au provocat distrugeri masive. S-au folosit mijloace industriale pentru a smulge din beton ramele din metal ale fostelor usi etanse.

Masina Timpului. 1941.

 

Pierderea Basarabiei in urma ultimatumului URSS, in Iunie 1940,  raptul jumatatii de Nord a Ardealului  in  urma Dictatului de la Viena, din 30 August 1940, anexarea Cadrilatareului de catre Bulgaria, inaintarea armatelor germane in Europa au fost factori care au determinat intrarea Romaniei in razboi. Conjunctura facea imposibila o alianta cu partenerii nostrii traditionali (Franta,  Marea Britanie), alegerea se impunea de la sine. Pe 23 Noiembrie 1940, Romania se alatura puterilor Axei – din acel moment, URSS ne devenea inamic.  In acest context, Romania isi pregateste armata in vederea campaniei din Est, concomitent cu intarirea apararii tarii.

Artileria de coasta juca un rol determinant in respingerea atacurilor venite de pe mare, consolidarea apararii litoralului romanesc devenea o prioritate. In acest context, pentru intarirea apararii de coasta cu unitati germane se apeleaza la viceamiralul german Friedrich, un specialist de prima clasa, care obtinuse rezultate remarcabile in organizarea  artileriei de coasta din zona Canalului Manecii. Intre 29 Ianuarie – 2 Februarie 1941, acesta, impreuna cu un reprezentant al Marinei Militare Romane se documenteaza la fata locului de starea  apararii de coasta romane, luand decizia de a o completa cu doua baterii de coasta de mare calibru, una de calibru mijlociu, sase baterii de coasta mobile si numeroase pozitii de aparare antiaeriana. Trebuie mentionat un fapt – construirea acestor sisteme de artileria s-a facut de catre unitati specializate germane, cu tehnica germana, astfel incat in mai putin de doua luni de zile, unitatile de artilerie germana erau functionale si gata de lupta!

De altfel, in primavara lui 1941, unitatile germane de artilerie de coasta la Marea Neagra cuprindeau:

  • bateria Tirpitz  – 3 tunuri de 280 mm;
  • bateria mobila (pe cale ferata) Lange Bruno, in zona depozitului de armasari Anadalchioi – 3 tunuri de  280 mm;
  • bateria Breslau / M III, aflata in zona La Vii, la doar 1 km Nord de bateria Tirpitz – 3 tunuri de 170 mm;
  • 6 baterii de tun de 105 mm, aflate in locatii precum Tuzla, La Vii (in apropiere de Tirpitz si Breslau), Cap Midia, Mamaia Sat, Carmen Sylva (Eforie Sud), Constanta.

Bateria Tirpitz a fost inaugurata pe 22 Martie 1941, iar primele trageri au avut loc in Aprilie, in prezenta Ministrului Apararii, Iosif Iacobici. Bateria se afla in Sudul Constantei, in zona cunoscuta pe atunci drept La Vii. Bateria dispunea de 3 mega-tunuri de calibru 280 mm. Pe langa acestea, unitatea era dotata cu multiple tunuri de antiaeriana de 88 mm, 10 tunuri antiaeriana de 20 mm, tunuri anticar de 75 mm, doua proiectoare de 150 cm, respectiv 60 cm, nemaipunand la socoteala armamentul de calibru mic.  Baza era inconjurata de doua garduri de sarma ghimpata si camp minat. Personalul era format din şapte ofiţeri, 30 de subofiţeri şi 300 de soldati (unele surse specifica un total de 600 militari, incluzand si personalul auxiliar). Fara indoiala, cea mai puternica baterie de artilerie (de orice fel) de pe teritoriul Romaniei.

Pentru a intelege tabloul general al apararii coastei Marii Negre in Sudul Constantei, mentionez ca, la acea data, Marina Română avea in zona o baterie de 3 tunuri x 152 mm calibru, la Tataia; o baterie de 4 tunuri de 75 mm (la Poarta 7), o secţie de 32 mm artilerie antiaeriană si se lucra la bateria Elisabeta (4 x 120 mm).

Comanda unitatilor germane si romane de artilerie de coasta merita analizata in amanunt, deoarece era un mecanism complex, dar eficient. Toate unitatile germane amplasate pe litoralul romanesc se subordonau Misiunii Navale germane de sub comanda contraamiralului Fleischer. Aceasta se afla in contact permanent cu Marina Militara Romana printr-un ofiter de legatura german. Acum lucrurile devin interesante: operativ, Misiunea Navala Germana se subordona Marinei Militare Romane, insa, in momentul in care se vreuna dintre aceste baterii de coasta (inclusiv subunitatile de antiaeriana) intra in lupta, toate unitatile de artilerie de coasta, atat germane, cat si romanesti se aflau in subordinea comandamentului german! Practic, in mod curent, Misiunea Navala Germana se subordona Marinei Militare Romane, cu exceptia situatiilor de instructie si a celor de lupta, cand germanii detineau initiativa si comanda operatiunilor.

Bateria Tirpitz ocupa o parcela dreptunghiulara cu lungimea de 2 km si latimea de 1 km. Tunurile se aflau la 600 m de malul marii, iar distanta dintre ele era de 250 m. Trebuie spus ca identificarea (in lipsa oricaror ruine de fundatie de tun) a amplasamentului celor 3 tunuri s-a dovedit misterul cel mai greu de dezlegat. Chiar si la aceasta ora, indicarea cu exactitate a locatiilor tunurilor este imposibila, insa, in contextul existentei buncarului si a bazei radarului FuMO 214 si cunoscand dimensiunile unitatii si distanta fata de mare a tunurilor, putem trasa o linie imaginara pe se aflau cele 3 tunuri. Practic, acestea erau amplasate in linie cu buncarul si radarul, cu bataie de cativa zeci de metri Nord-Sud.

Dupa cum spuneam, tunurile se aflau la 600 m distanta fata de mare, insa trebuie specificat ca, la acea vreme, marea se afla mult mai aproape de linia de tren, infrastructura portuara realizandu-se abia in anii ’60. Fiecare dintre cele 3 arme de mare calibru aveau o magazie proprie de munitie, aflata la 300 m in spatele (la Vest) de amplasamentul tunului, dar si un adapost pentru depozitare unui numar restrans de proiectile, aflat in imediata vecinatate a instalatiilor de tun. Munitia era transportata de la magazii la tunuri  pe cale ferata Decanville, cu ajutorul unei mici locomotive Diesel.

In partea stanga (Nordica) a bateriei se afla centrul de comanda. Este dificil de precizat care a fost destinatia buncarului care a supravietuit vremii. Extrem de bine protejat (zidurile au 1 m grosime), prezentand si acel put ce putea fi atat parte a unui sistem de radiolocatie/radar sau un amplasament de AA, putem lansa doua ipoteze: buncarul avea rol de centru de comanda sau acela de centrala de tir. Ambele par valide, buncarul fiind printre putinele construite ca suprastructura, deasupra nivelului solului, pe cea mai inalta pozitie din zona, ceea ce sugereaza  utilizarea in cadrul unui sistem radar de centare a tirului. In analizele mele am luat in calcul si posibilitatea  ca aceasta fortficatie sa fi reprezentat chiar centrul de comanda (caz in care, cunoscand pozitia acesteia in cadrul bazei, putem schita locatia exacta a amplasamentului intregii baterii Tirpitz), insa extinzand cercetarile, a rezultat ca improbabila destinatia de centru de comanda. Iata si de ce…

Legat de centralele de tir, precizez ca existau 2 astfel de instalatii, iar pozitia acestora ne ajuta sa identificam  amplasamentul exact al unitatii Tirpitz. Astfel, centrala de tir principala se afla intre centrul de comanda si primul tun de 280 mm, iar cea de-a doua se fla sub postul de comanda. Ori, buncarul existent astazi NU are nici un etaj inferior, mergand mai departe cu analiza logica si presupunand ca acesta reprezenta de fapt chiar cea de-a doua centrala de tir, ar fi trebuit sa avem postul de comanda deasupra buncarului. Ceea ce e exclus, deoarece buncarul prezinta instalatii de ventilatie si un periscop, care… ar fi strapuns centrul de comanda. In aceste conditii, rezultanta devine tot mai clara – buncarul existent, denumit generic “buncarul Tirpitz” a fost, probabil, centrul principal de tir al bateriei Tirpitz. Ceea ce inseamna ca putem deduce amplasamentul exact al unitatii: centrul de comanda se afla undeva in stanga, la extremitatea Nordica a bateriei, iar primul dintre tunurile de 280 mm, in dreapta buncarului. Celelalte doua tunuri – la 250 m, respectiv 500m spre dreapta (Sud).

Majoritatea constructiilor din cadrul bateriei Tirpitz erau construite sub nivelul solului si erau construite din lemn. Unitatea beneficia de locuinte pentru servanti si ofiterii de post, de infirmerie si garaje pentru vehicule. Legatura dintre tunuri si diversele constructii era realizata pe adevarate sosele captusite cu scanduri din lemn de brad.

Centrala de tir principala calcula traiectoriile si distantele pe baza datelor oferite de doua posturi de detectie si masurare, aflate pe malul marii, la mare distanta intre ele. Metoda, in termenii specialistilor militari, se numeste Lange Basiers si este precursorul sistemelor de triangulatie actuale.  Masa de calcul putea determina in orice moment gisimentul (unghiul format de axa unei aero-/nave cu direcția unui post radar/radiolocatie). Corectiile erau calculate automat de un sistem aflat in centrala de tir principala. Toate informatiile erau calculate pentru tunul cental. Celelalte doua tunuri trebuiau sa isi determine singure corectia de paralaxa cu ajutorul unor sisteme tip abac, ce functionau cu acumulatori de 12 v. Datele erau transmise de la centrala de tir principala la tunuri prin telefon.

Centrala de tir secundara calcula elementele de tintire cu ajutorul distantelor masurate de doua telemetre, unul cu baza 10 m, prin coincidenta, iar celelalt cu baza de 3 m, stereoscopic. Orientarea era data de o luneta de baterie amplasata in postul de comanda. Corectiile de distanta erau facute de un platou si un ceasornic de tir.

Cablurile electrice de iluminare si alimentare a sistemelor erau ingropate la 1 m adancime. Pentru iluminat, bateria Tirpitz dispunea de 3 grupuri electrogene (cate unul pentru fiecare tun), instalate intr-o centrala proprie, construita sub nivelul solului. Fiecare dintre cele 3 grupuri electrogene se compunea dintr-un generator Diesel de curent alternativ 220 v, 50 hz, 40 KW. Un redresor de curent contiuu genera 120 v, necesar miscarii in plan vertical a tevilor tunurilor si a elevatoarelor de munitie.

Parcul permanent de vehicule al bazei se compunea din 2 autocamioane de 4 t, doua automobile, o ambulanta, o autocisterna si doua motociclete.

 

Tunurile…

Trebuie precizat, din capul locului, ca, in contextul in care bataia tunurilor unitatilor romanesti era limitata la max. 21 km, aportul bateriei Tirpitz era mai mult decat necesar, deoarece tunurile sale loveau pana la 34 km. Cu proiectile ce cantareau 300 kg! Tunurile (model SK L/45) erau turnate de catre Krupp si proveneau din fondul de rezerva al cuirasatelor germane din clasa Nassau, din Primul Razboi Mondial; unul dintre tunuri fusese construit in 1911, celelate doua in 1915. Anterior aducerii la Constanta, tunurile fusesera instalate in unitati de artilerie de coasta la Kiel (Germania) si, in 1940, pe insula Voorne (Olanda).

Afetele aveau frana cu lichid si recuperatoare cu aer. Miscarea in plan vertical a tevii tunului se realiza atat electric, cat si mecanic, iar in plan orizontal, numai mecanic. Bataia maxima pentru proiectile brizante era de 35,7 km, iar pentru proiectilele de ruptura de 28,3 km.

 

 26 Iunie ’41

De vreme ce cititi acest articol, probabil ca stiti ce s-a intamplat le acea data. Daca ati uitat, Partea I a istoriei bateriei Tirpitz va spune povestea acelei confruntari. Condensat, in cateva cuvinte, prezint doar o cronologie succinta a ostilitatilor:

  • la ora 4:00, NMS Regina Maria observa doua distrugatoare ce se apropiau de portul Constanta, venind dinspre N-E;
  • imediat, cele doua distrugatoare sovietice (Moskva si Kharkov) deschid foc asupra orasului, lovind gara Palas si cateva vagoane-cisterna stationate in port;
  • bateria de coasta Elisabetea deshide foc asupra vaselor inamice;
  • 4:09, respectiv 4:11 – NMS Regina Maria si NMS Marasesti, aflate la Agigea, manevreaza in pozitie de tragere si deschid foc, la adapostul falezei inalte;
  • 4:20 – Kharkov este lovit zona pupa, iar Moskva pierde un catarg, insa ambele isi continua misiunea;
  • 4:22 – bateria Tirpitz intra in scena, deschizand foc cu toate cele 3 tunuri;
  • incadrate de proiectile, Kharkov se retrage in graba, iar Moskva lanseaza o perdea de fum si incerca sa degajeze lupta si sa se retraga;
  • 4: 26 – panicati, marinarii sovietici indrepta distrugatorul Moskva chiar in campul de mine ce proteja proximitatea portului Constanta. Loveste o mina , explodeaza, se rupe in doua si se scufunda in cateva minute. Din 400 de membri ai echipajului, supravietuiesc doar 69.

Subiectul “cine a scufundat Moskva” a fost dezbatut vreme de 60 de ani si inca nu s-a ajuns la o concluzie clara. Romanii considera ca tirul sustinut al bateriilor si distrugatoarelor romanesti au determinat vasul sovietic sa patrunda in campul de mine, germanii sustin ca un proiectil al marilor tunuri Tirpitz a insemnat sfarsitul distrugatorului inamic, iar sovieticii declara, nici mai mult, nici mai putin, ca s-au scufundat singuri! Un submarin al marinei URSS ar fi lansat o torpila rebela catre propriul distrugator – o ipoteza cel putin greu de crezut.

In contextul documentarii pentru a publica articolele dedicate bateriei Tirpitz, am analizat multe marturii si harti ce descriau lupta navala, dar si cum acestea “s-au modelat” timpurilor.  Problema majora este faptul ca nimeni nu a incercat o reconstituire cu obiectivitate, documentele romanesti sunt ecouri ale marturiilor exaltante si pline de acel “romanii sunt buricul Universului”  specifice natiei noastre latine, rusii, mandri si opaci – “nava sovietica a fost scufundata tot de un vas de-al nostru, voi nici n-ati putut-o atinge”, iar germanii – “Tirpitz al nostru a scufundat-o”, fara alte comentarii.

Urmarind un demers obiectiv, “filtrand” in marturi exagerarile generate de insasi adrenalina luptei, dar si patriotismul desantat, cred ca putem incerca sa creionam aportul bateriei Tirpitz, importanta implicarii ei in batalia navala din 26 Iunie 1941. E putin probabil ca un proiectil al Tirpitz sa fi scufundat Moskva, insa e foarte posibil ca forta de intimidare produsa de tunurile de mare calibru sa fi fost un factor determinant.  In primul rand, trebuie sa specificam ca nu stim cate salve a expediat bateria Tirpitz in dimineata zilei de 26 Iunie 1941. 10 surse dau 10 numere de salve diferite. Ce este clar este ca bateria de coasta Tirpitz a deschis focul cu toate cele 3 tunuri uriase la ora 4:22, de la o distanta de 31 km (!) de navele sovietice, executand o  prima salva de reglare a elementelor de tragere. Apoi s-au expediat undeva intre 15 si 39 de lovituri de tun. Inclin sa dau crezare valorii minime, de 15 salve, deoarece stim ca Tirpitz a deschis focul aproape de limita maxima a bataii tunurilor sale, iar celor doua distrugatoare sovietice s-au retras imediat ce bateria germana a intrat in lupta, iesind repede din raza de actiune a tunurilor acesteia.

Asa cum spuneam, e putin probabil ca proiectilele bateriei Tirpitz sa fi scufundat distrugatorul Moskva, insa e foarte posibil sa o fi facut indirect, prin forta sa de intimidare. Initial, cele doua distrugatoare sovietice au inaintat spre tarmul romanesc, indiferente la tirul (destul de precis, de altfel) al unitatilor romanesti. S-au intors brusc, insa, cand Tirpitz a intrat in lupta. Trebuie sa intelegem ce reprezinta calibrul 280 mm. Nu discutam despre un tun mare, ci despre unul foarte mare, urias. Un proiectil de 300 kg, 90 cm lungime, care loveste in plin un distrugator are acelasi efect cu impactul unei torpile – il poate scufunda in cateva minute, nu mai e nevoie de o alta lovitura. Chiar si o lovitura in proximitatea vasului ii poate produce avarii serioase. Acest fapt a fost factor determinant in deznodamantul bataliei navale din 26 Iunie 1941. Cele doua distrugatoare au inaintat cu atata temeritate pentru ca tunurile de coasta romanesti si cele ale distrugatoarelor Regina Maria si Marasesti nu le puteau pricinui avarii fatale decat prin lovituri multiple, ceea ce le permitea, ca, in cazul receptionarii unei lovituri sa lanseze perdea de camuflare, sa faca rondou si sa degajeze lupta cu pierderi minime sau chiar zero. Cand Tirpitz a intrat in lupta, situatia s-a schimbat radical, pentru ca era evident ca aveau de-a face cu tunuri foarte mari (in penumbra diminetii se observa usor distanta uriasa de la care trageau si calibrul proiectilelor), iar o singura lovitura, poate chiar norocoasa, ar fi fost si ultima pentru navele sovietice. O sabie a lui Damocles care taie dintr-o singura lovitura. Iar proiectilele treceau agonizant de aproape de cele doua distrugatoare, ca urmare, nu e greu de explicat panica care s-a starnit la bordul navelor sovietice.

Kharkov a degajat imediat lupta si a facut cale intoarsa, foarte aproape de campul de mine, desi isi pierduse plasele de protectie anti-mina. Moskva a intaziat 1 – 2 minute, destul pentru ca echipajul sa-si piarda luciditatea in infernul creat de tirul de artilerie romano-german. Iar proiectilele de 280 mm se apropiau tot mai mult… In disperare, fara sa mai aibe timp sa-si calculeze exact pozitia, Moskva a lansat perdea de fum, a luat banda babord pentru a degaja lupta si… s-a trezit in campul de mine. A lovit o mina, aceasta a explodat undeva la mijlocul navei, care s-a rupt in doua. S-a scufundat in doar sase minute, luand cu ea 331 din cei 400 de marinari aflati la bord…

In Februarie 1942 s-a propus ca bateria Tirpitz sa fie achizitionata de Marina Militara Romana. Subsecretariatul de Stat a numit o echipa de experti romani care a analizat oportunitatea cumpararii tunurilor de mare calibru. Recomandarile comisiei au fost: “Statul roman sa achizitioneze bateria Tirpitz, deoarece, aceasta, prin calibrul tunurilor va creste in mod simtitor forta artileriei de coasta romanesti, dar numai daca ne va fi oferita la un pret convenabil, impreuna cu tot materialul necesar functionarii acesteia (mijloace de montare, sisteme de transport a munitiei etc). La capitolul obiectii era precizat facptul ca tunurile sunt de conceptie veche, dar in perfecta stare de functionare, ca sunt necesare cheltuieli mari de intretinere, incluzand aici si inlocuirea vechilor constructii de lemn, in special a magaziilor de munitie. Subsecretariatul de Stat a aprobat recomandarile si le-a inaintat Comitetului Superior al Marinei, insa turnura defavorabila pe care au luat-o ostilitatile pe Frontul de Est a facut ca achizitionarea bateriei sa fie suspendata.

Iata un extras din acel raport, mai exact datele tehnice ale tunurilor si starea acestora la momentul Februarie 1942.

La 23 August 1944, Romania intoarce brusc armele impotriva vechiului aliat, fortele Axei. Germania este surprinsa, iar trupele germane de pe teritoriul Romaniei se afla intr-o situatie cel putin ingrata. In mijlocul acestor evenimente zbuciumate, bateria Tirpitz joaca un rol extrem de important – este armata, intra in stare de alerta si intoarce tunurile in directia orasului si portului Constanta. Pericolul era extrem de serios, la ce putere de foc dispunea, tunurile germane puteau transforma Constanta intr-o gramada de ruine. Din fericire, prietenia contraamiralului Horia Macellariu cu viceamiralul german Brinkman, comandantul fortelor navale germane din zona, a cantarit greu si, practic, a salvat Constanta. Brinkman nu a executat ordinul lui Hitler (care ii ordonase sa deschida foc asupra orasului), rolul bateriei Tirpitz fiind limitat la a acoperi retragerea trupelor germane in Bulgaria.

Pe 26 August (ce coincidenta, chiar azi, acum 69 de ani), la ora 2:30, personalul bateriei se pune in miscare, dar nu inainte de a dinamita si arunca in aer toate instalatiile bateriei.  În jurnalul de Operatiuni al Comandamentului Fortelor Navale Romane se consemneaza: “ora 02 si 30 de minute, la bateria Tirpitz se produc explozii si incendii. Bateria sare in aer. Pana la aceasta ora, bateria a fost in stare de functionare, acoperind retragerea navelor din port si a trupelor terestre germane din zona Constanta pana la frontiera bulgara”.

La sfarsitul razboiului, militarii romani demonteaza epavele tunurilor si instalatiile anexe, si, impreuna cu munitia… le expediaza noului nostru aliat, victorioasei Armate Rosii. Ironic, chiar si in cele din urma, tunurile Tirpitz tot nu au intrat in posesia noastra…

 

Releveuri si Randari 3D

Buncarul Tirpitz a fost masurat la milimetru in toate dimensiunile sale, apoi am transpus aceste date intr-un releveu care respecta intocmai toate proportiile, dimensiunile si unghiurile fortificatiei.


Releveul a fost executat lucrandu-se numai cu masuratori, date certe. Nu s-au rotunjit valori, nu s-au facut presupuneri. Buncarul este, intr-adevar, “Deutsche werke” – majoritatea zidurilor prezinta valori rotunde ale dimensiunilor, care se pastreaza constante in cadrul intregii constructii.

Zidurile exterioare au o grosime de exact 1500 mm. Plafonul este chiar mai gros, 1860 mm – o fortificatie, practic, inexpugnabila.


In momentul in care a trebuit sa creez fundatia constructiei, am realizat ca nu am cum sa o masor, usor de imaginat din ce cauza. In aceasta situatie m-am apucat sa cercetez planurile a zeci de modele de buncare germane, urmarind sa deduc grosimea fundatiei prin analogie. Lucru nu foarte facil, de vreme ce buncarul Tirpitz nu se incadreaza in totalitate in liniile de arhitectura militara standard  a armatei germane.


In cele din urma am obtinut o valoare probabila, iar in momentul acela am avut o surpriza, o adevarat revelatie: inaltimea totala a intregului buncar este de 4000 mm! Exact 4000, desi am lucrat cu valori de ordunul milimetrilor si am aproximat dimensiunea fundatiei, totalul rezultat a fost o cifra perfect rotunda – in acel moment am avut certitudinea ca am dedus corect valoare grosimii fundatiei.


Pentru cei interesati a folosi releveul Tirpitz in cadrul unui proiect profesional sau gen hobby, de realizare a unei machete, ofer gratuit fisierele specifice, in format RVT (Revit) sau DWG (AutoCAD).

 

 

Dies ist die Tirpitz Batterie

Iata o parte dintre documentele si facsimilele care au constituit bibliografie la elaborarea acestui articol.

 

 

Patru frunzulite verzi au rasarit din zidul celei mai puternice arme care a luptat efectiv pe teritoriul Romaniei. O fi un trifoi cu patru foi, aducator de noroc?

Ce stiu deocamdata este ca intr-un an de documentare, de explorare, de masuratori, de reconstructie de la zero, in plan virtual, a acestui obiectiv am ajuns sa inteleg si sa respect singuratatea si singularitatea istoriei bateriei Tirpitz “romanesti”.  De altfel, daca exact acum 69 de ani, in acel August al tradarii, amica noastra, Tirpitz Baterie, ar fi deschis foc asupra Constantei, e foarte posibil ca cel ce scrie aceste randuri, ca si multi dintre dvs, cei care le cititi, sa nu mai fi fost aici. Sa nu mai fi fost deloc.

De aceea, eu zic sa urmam indemnul panoramei de mai jos. Nu este nimic fabricat – ceea ce se observa in departare, in partea stanga a panoramei, este buncarul Tirpitz; iar in dreapta… ar trebui sa fim noi, cei de acum.

tirpitz_100_pano

 

 

 

ACEST ARTICOL ESTE DISPONIBIL ȘI IN LIMBA: Engleză

7 Comentarii la Bateria Tirpitz (partea a III-a)

    • Multumesc, Radu.
      Deocamdata e un articol “nefinisat” n-am mai apucat sa adaug harta bazei militare, incluzand pozitia tunurilor si a centrelor de comanda/tir, n-am publicat nici video-uri cu randarile 3D si nici nu am verificat ortografia – sigur exista multe erori de redactare (typo). Ideea era sa-l public ieri, pe 26 August, doarece se implineau exact 69 de ani de cand s-a dinamitata baza si trupele germane s-au retras la Sud de Dunare, dar n-a fost chip.
      Cu ocazia documentarii pentru Tirpitz, am aflat multe chestii “conexe”, printre ele si pozitia bateriei Lange Bruno – langa depozitul de armasari Anadalchioi. Poate incercam un pin-point exact, ar fi interesant sa deslusim istoria ambelor baterii de 280 mm.

  1. Foarte interesanta prezentarea. Pentru mine a fost o incursiune in acele vremuri. Sunt curios daca bateria de 280 mm a fost cea mai mare din tara. Cu prima ocazie voi incerca sa identific locurile, vreau sa le vad in realitate.

    • Din pacate nu sunt multe de vazut acolo. Sunt multi factori care au contribuit la acest fapt.In primul rand, tunurile si instalatiile aferente au fost dinamitate. Apoi, mare parte din constructii erau sapate sub nivelul solului, cu pereti captusiti cu lemn, deci usor de astupat cu pamant. Apoi, constructia rezervoarelor South Oil Terminal s-a realizat pe arealul bateriei Tirpitz, s-a betonat peste istorie.
      Actualmente a ramas doar buncarul si baza unui radar, ambele prezentate de mine in articole. Celelalte constructii erau ale Armatei Romane, nu faceau parte din bateria Tirpitz.
      Aria unitatii germane era protejata de camp de mine, asa ca la terminarea ostilitatilor s-a deminat zona, indepartandu-se si alte indicii care se mai aflau la nivelul solului. Doar cu ajutorul tehnologiei inalte, un detector de metale, un analizor al densitatii solului s-ar mai putea descoperi ceva. Si nici asta nu e sigur.
      Ce e sigur, este ca documentele ar putea face lumina in acest caz, insa doar cele de origine germana. Armata Romana e zgarcita cu noi.

  2. Pe langa faptul ca sunt impresionat de munca si pasiunea depuse, mai am inca un pont:
    Prin anii ’80, inainte de construirea blocurilor, existau imediat la sud de pasarela de la poarta 5, pe faleza, trei sau patru amplasamente din beton pt tunuri. Erau descoperite, cu parapeti de 1-1,5 m inaltime si au fost demolate in vederea noilor constructii. Acum ma gandesc ca poate ar fi putut fi si mai recente.

  3. Nu, este vorba de bateria AA. Ajungeam rar sa ies pe la poarta 5 si am avut impresia ca se pregateau pt demolarea amplasamentelor.

Lasati un comentariu